Scheletul

    Scheletul uman este format din 206 oase separate, unite intre ele prin diferite articulatii. Marimea, respective forma diferitelor oase este dererminata de functia anatomica. Cel mai mare os este femurul, avand 50 de centimetrii, iar cel mai mic este scarita 2,6 mm , una din oscioarele auditive.

     Oasele pot fi impartite in 4 mari grupe:

Oasele lungi sau cilindrice dupa cum le arata si denumurea, sint alungite, usor curbate, au rolul de a amortize socurile. Din aceasta categorie fac parte oasele gambei, bratului, degetelor. Oasele scurte sau curbice sunt colturoase, groase. Asa sunt de exemplu oasele carpiene si tarsiene. Oasele neregulate, conform denumirii, au forme si dimensiuni variate. Formeaza unele parti ale fetei si spatelui. In final, oasele late reprezinta scuturi ale organelor vitale.

  

 Muschi si oase

  Peste 500 de muschi se ataseaza de oasele noastre. Muschii se insera pe oase prin intermediul prelungirilor numite ligamente. In timpul miscarii, muschii corespunzatori se contracta, deplasand osul care apartine de acestia. Muschii si oasele formeaza impreuna cele mai mari sisteme organice ale organismului nostrum: sistemul osos si muscular.

 Scheletul este flexibil datorita articulatiilor care unesc oasele. Unele articulatii sunt insa fixe, Oasele fiind sudate intre ele la nivelul marginilor, astfel incat par a fi un singur os. Asa de exemplu, osul pereche al bazinului este format de fapt din trei oase: portiunea superioara este iliumul, partea inferioara, anterioara este pubisul, iar cea posterioara este ischiumul. La noii nascuti si la copii, aceste oase se pot deplasa putin unul fata de celalalt, dar pana la maturitate de osifica complet.

 O alta categorie importanta a legaturilor interosoase este articulatia mobile, dar masura miscarii este variabila. Cea mai mare articulatie a organismului nostrum, articulatia fenunchiului de exemplu functioneaza ca o balama: permite miscarea inspre inapoi a gambei, dar nu permite miscari laterale si orientare inainte. La fel functioneaza si articulatiile degetelor.

  Articulatia coxo-femurala, dintre osul bazinului si femur, este insa o articulatie numita sferica, sau libera: suprafata sferica a capului articular al femurului se potriveste in cavitatea articulara a bazinului. Aceasta structura confera o mobilitate deosebita a articulatiei, permitand miscari ample inainte, inapoi si lateral. La fel este si articulatia umarului.

 Articulatiile coloanei vertebrale

  Coloana vertebrala umana este formata din 26 de oase separate: vertebre, acestea sunt unite prin articulatii. Vertebrele se deplaseaza putin fata de vertebrele invecinate, dar aceste deplasari mici, adunate la un loc determina o flexibilitate deosebita a coloanei vertebrale. Daca nu ar fi asa, nu ne-am putea apleca in fata, in spate sau lateral.

      La intalnirea capului si a coloanei vertebrale gasim un alt tip de articulatie. Datorita celor doua proeminente ale osului occipital care se potrivesc in cavitatile articulare ale primei vertebre, ne putem apleca capul inainte si inapoi. Prima vertebra cervicala se numeste atlas. Atlasul, de forma unui inel, se potriveste cu a doua vertebra cervicala, axis. Articulatia dintre cele doua vertebre se numeste articulatie pivotanta, care permite rotirea capului la stanga si la dreapta. La fel functioneaza si articulatia cotului, care permite rotirea antebratului.

       Cele mai simple articulatii ale scheletului sunt probabil cele in care o suprafata articulara aluneca peste cealalta. O asemenea articulatie este intre rotula si extremitatea distala a femurului, sau intre oasele capiene.

        Oasele care se articuleaza in sa, se pot deplasa in directii diferite, dar nici unul nu se poate deplasa fata de celalalt os. O asemenea articulatie este intre osul metacarpian al degetului mare si oasele carpiene. Datoria acestei caracteristici ale articulatiei in sa, ne putem intoarce degetul mare spre palma. Fara aceasta capacitate, ne-ar fi foarte greu sa apucam obiectele.

 Structura interna a oaselor

    Oasele organismului viu nu sunt deloc atat de uscate, albe si rigide, precum am putea crede vazand scheletele expuse in muzee. Osul viu este de culoare cenusie, fiind acoperit de o membrane rezistenta prin care patrund vasele sangvine si nervii destinati oaselor.

    Desi oasele par a fi compacte, in realitate sunt pline de mici cavitati. Sub periost urmeaza compacta osului, sau tesutul osos de tip Havers. Daca facem o sectiune transversala la nivelul unui os, in tesutul compact putem observa o multitudine de mici cercuri. Aceste asa-numitele canale Havers  strabat longitudinal osul, avand rolul de a adaposti vasele si nervii care patrund din periost in os. In jurul acestor canale, in mici lacune osoase, sunt situate niste cellule de dimensiuni microscopice: celulele osoase sau osteocitele, care formeaza partea solida a osului.

    Stratul poros, buretos, ce se intinde sub tesutul compact, se numeste tesut osos spongios, cu toate ca si acesta este solid. In sfarsit in interiorul osului, intalnim maduca osoasa. Aici este produsa marea parte a celulelor sanvine.